joi, 6 august 2009

Studiu

Nu am vrut sa postez chestii feelingoase pe aici, da' daca tot au facut-o si altii (:-"). Se numeste studiu pentru ca e ceva ce am studiat. Logic, nu? :P Toata treaba asta e ceva mai lunga ca si scriere, deci sper sa nu plictiseasca pe unii sau pe altii:">.

C
redeam ca imi voi gasi linistea printre valurile domoale ale marii, dar m-am inselat. Am atins nisipul fin cu picioarele si am simtit fierbinteala umplandu-mi corpul pret de cateva secunde. Mintea mea s-a deconectat, neputandu-se concentra la altceva in afara de nisip. Fiecare secunda inseamna inca un pas pe acea suprafata extrem de fina si fierbinte.

Cand am pasit in apa marii, un fior ceva mai rece m-a strabatut si m-a impins mai departe in apa stravezie si sarata. Am lasat stropii sa imi ude pielea, simtind pentru fiecare o satisfactie imposibila. Puteam sa devin marea. Puteam sa fiu orice acolo, in mintea mea, acoperita de apa verde-albastruie. Cu cat inaintam mai mult, plamanii meu intrau in alerta, fiind pregatiti sa stranga destul aer cat sa pot ramane la suprafata. Am mers pana cand apa mi-a atins barbia si atunci, facand un efort, am tras adanc aer in piept si m-am lasat purtata de apa. Acum apartineam marii si nu altcuiva. Mi-am miscat mai intai picioarele, simtindu-mi muschii incordandu-se, apoi mainile ca sa ma pot mentine la suprafata. Priveam in departare, spre rasarit, dovada reala ca Pamantul este rotund: nu eram capabila sa vad celalalt capat al marii. Se termina brusc, de parca totul s-ar fi prabusit intr-o prapastie invizibila. Dar marea nu mi-a linistit mintea, ci doar trupul...

Fascinatia pentru lucruri simple creste atunci cand te straduiesti sa le observi si sa nu le mai tratezi ca pe niste lucruri banale. Mi-am rezervat timp si am stat sa admir mica dara de apa de pe o masa rosie a unui restaurant pe care nu-l agream, dara lasata de o halba de bere de pe care curgeau picaturi de apa. De-as fi putut intelege acea perfectiune...de ce dara aceea trebuia sa aiba forma pe care o avea?

Mi-am rezervat o alta parte din timp si am sesizat cat de ireal se proiecta imaginea lunii in apa adormita a marii, cum fiecare raza de lumina palida cadea pe trupurile infrigurate a doi tineri indragostiti ce se mangaiau necontenit in apa calda. Am privit fascinata un timp, orbita de luminile portului care se zareau intr-o departare apropiata, apoi am profitat de intunericul noptii si am zambit trist, doar pentru mine. Eram singura inca o data, dorindu-mi atat de mult sa pot impartasi cu el acea frumusete incredibila, acea perfectiune a luminii. Imi doream sa-i pot arata ce simt doar printr-un singur gest pe care vroiam atat de mult sa-l fac.

Mi-am lasat sufletul deschis, visand zi de zi la toata iubirea pe care as fi putut-o simti. M-am lasat coplesita de acel sentiment inexplicabil, dragostea, atingand mereu, cand vroiam sa adorm, bucata de cearsaf goala de langa mine, cautandu-l fara sa-l gasesc. Asa am adormit in fiecare seara, cu imaginea lui adanc intiparita in mintea mea, linistindu-ma atunci cand imi aminteam zambetul lui ce ma facea mereu sa ma topesc.

Eram imperfecta. Si fiindca marea nu reusise sa ma calmeze, din contra, doar ma adancea in ganduri, mi-am lasat mintea sa zburde pe orice fel de dealuri ar fi poftit. Eram imperfecta pentru mine, dar oare cat de imperfecta eram pentru el? Am inceput sa urasc soarele pentru ca imi lasase pe fata cateva pete mici, mai deschise la culoare decat restul tenului bronzat, care imi subliniau imperfectiunea. Am stat ore in sir, gandindu-ma daca nu cumva avea sa ma respinga pentru asta, daca nu cumva ar inceta sa se mai uite la mine cu aceiasi ochi. Erau ganduri prostesti. Cu toata caldura care plutea in aer, in acele cateva ore in care mi-am facut astfel de griji, am stat inghetata, pentru ca incepeam sa palesc datorita gandurilor mele idioate. Tot ce trebuia sa se mai intample era sa ma vada. Si avea sa ma vada curand.

Cu toate ca eram inspaimantata de fata mea, nu puteam ignora in totalitate peisajul, gogosile cu toping sau diferitele mirosuri de fripturi. Pentru mine, asta insemna marea, asta era ea in forma ei materiala, pe langa apa si nisip, rasarit si apus, senzatia de liniste pe care o genera si pacea interioara pe care o impunea. M-am lasat, intr-un sfarsit, prinsa in vraja ei pentru ca, serios vorbind, cat mai puteam sa rezist? In doua zile ma intorceam acasa si oricat de mult m-as fi simtit ca acasa acolo, locul nu s-ar fi numit niciodata casa fara sa-l fi impregnat el cu parfumul pielii sale si fara sa fi ascuns in cochiliile unor scoici vocea lui. Doar ca el nu a crezut niciodata asta, spunea ca exagerez si, desi ma intristam fiindca reactiona asa, nu ma exteriorizam. Cat am bantuit marea, mi-am dat seama ca nu au trecut decat trei luni de zile, luni in care am simtit cum creste in mine sentimentul de afectiune, luni in care am ras sau am plans si mi-am dat seama cat de mult aveam nevoie de el. Oricine ar fi spus ca e prea devreme pentru astfel de lucruri, dar eu credeam ca suntem conectati intr-un fel mai putin obisnuit pentru ca nu intalneai chiar la tot pasul doi oameni care sa se uite unul in ochii celuilalt si sa isi spuna amandoi ca se iubesc, fara vreo urma de ezitare in glas, crezand cu adevarat ceea ce spuneau si simtindu-se ca fiind doua jumatati ale aceluiasi intreg, doua piese de puzzle care se imbinau perfect, fara contraargumente. Eu inca, oricat de devreme mi s-ar fi parut, credeam ca am putea forma si noi acel tot unitar, ca am putea fi si noi acele piese ale puzzle-ului.

*

Am stat iar pe malul marii si cateva minute am privit valurile fara sa ma misc, fara sa clipesc sau sa respir. Imi taiau rasulfarea pentru ca ma vedeam pe mine prin ele. Furie. Marea era suparata, suparata pe ceva sau pe cineva. Iar eu ma regaseam in fiecare revarsare a valurilor inspumate. Atunci cand atingeau malul, scotand sunete mai mult infricosatoare decat placute, simteam furia si nemultumirea spargandu-mi-se in piep si astfel ma identificam cu marea. Bineinteles ca nu puteam sa compar maretia ei cu insignifianta mea. Eram cea mai mica parte din tot ceea ce putea reprezenta ea. Era o forta in toata splendoarea ei, iar eu eram doar un admirator care se reintorcea la ea ca s-o atinga si s-o preamareasca in fiecare an. Dar furia...simteam furia ei prin valuri si fiindca le-am lasat sa-mi izbeasca picioarele am putut sa clasific intensitatea: erau puternice. Mi-am dat seama ca si nemultumirea ei era la fel, vroia sa se descarce pe cineva sau pe ceva si astfel lovea malul. Am vrut sa las valurile de furie sa iasa din mine, sa ma acopere cu spuma si tot ce era jurul meu cu apa, dar nu aveam suficient curaj sa fac asta, mai ales ca nu stiam spre cine sau ce anume sa-mi dirijez razvratirea. Probabil ca toata furia mea era din cauza ca nu-l aveam pe el langa mine, ca era luna plina sau ca tocmai primisem o veste proasta.

Am pasit nesigura pe stanca alunecoasa. Valurile se dezlantuiau izbind-o fara mila, udandu-ma si facandu-ma sa zambesc. Eram fericita acolo, undeva mai sus decat nivelul marii, privind in larg spre yahturile care se plimbau linistite. Cumva simteam linistea umplandu-mi corpul si fiecare parte a mintii mele dezprinzandu-se de realitate. Puteam sa visez la orice vroiam, stand acolo, stropita de apa calda, dar tot ce vroiam sa vad era omul din cauza caruia puteam sa zambesc cu atata nonsalanta.

Am parasit stanca, luandu-mi la revedere cu tristete, desi stiam ca o sa revin, ca o sa stau iarasi in lumina lunii asteptand valul perfect ce nu avea sa vina niciodata. Mi-am pus picioarele pe nisipul rece si am mers in continuare fara sa ma gandesc la ceva anume, fiindca linistea impregnata in intreaga mea fiinta nu parea ca vrea sa dispara curand.

**

Mai tarziu, m-am gandit ca poate sunt nebuna, nebuna fiindca alergam prin vise. Dar pana la urma, oricine face asta, oricine are nevoie de un vis ca sa poata supravietui realitatii. Nu m-as putea imagina singura, intr-o lume fara scrupule, unde fiecare nu cunoaste altceva in afara de egoism. In schimb m-as putea imagina agatata de firul subtire al unui vis care sa ma ridice mereu la suprafata atunci cand un curent ma poate trage in jos.

Incep sa simt plictiseala arzandu-mi portiuni din piele. Si fiindca ustura, am tendinta de a pleca din loc in loc, doar ca nu scap de arsuri. De abia astept sa ajung acasa, desi as prefera sa raman singura aici, fara griji, fara certuri sau suparari. Doar eu, marea, soarele si luna. In schimb mi-e dor de asfaltul incins din fata blocului meu, de pavajul prafuit din centrul orasului, de dealurile abrupte care ma fac sa transpir atunci cand le urc...mi-e dor de linistea zgomotoasa a pustoaicelor care m-au convins ca locul meu este langa el. Mi-e dor de atatea lucruri, chiar daca nu au trecut decat atat de putine zile...Intr-adevar, nicaieri nu-i ca acasa.

Signed by Peace



Etichete: , , ,

1 comentarii:

La 7 august 2009 la 01:36 , Blogger Zdruncinatii a spus...

ma cam luat cu tremuratu cand am citit'o:">
pt ca stiu despre ce e vorba si stiu ce simti in fiecare zi
dar ne vei avea mereu aproape >:D<:*:*
Dede

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire