Un blog despre oameni, cu oameni

Toamna mea

Si cine stie...poate ca n-o sa uit niciodata bancile noastre din parc.
Amintiri care se izbesc de peretii mintii mele si incearca sa fuga. As vrea sa pot fugi de mine, de noi, dar pasii mei se opresc la un capat de drum. Am stiut mereu ca nimic nu dureaza o vesnicie, dar nu mi-am imaginat vreodata ca totul o sa se termine atat de brusc. Momente visate, dorite, sunt acum prafuite. Drumurile noastre s-au despartit intr-un mod atat de dureros...

Desi vantul inca te mai striga, nu incerc sa te aduc inapoi. Esti prea departe. Iar ploaia ne uda in acelasi timp pe amandoi, aceiasi picuri reci pe care i-am gustat de atatea ori, iar noi nici macar nu stim asta. Am plans in tacere, fara sa ne gandim ca iubirea si viata au zambit pentru noi pana la un moment dat.

As vrea sa-mi scriu memoriile, memoriile unei întregi adolescenţe. Dar memoriile mele sunt impaienjenite de imaginea ta si nu mai vreau sa-mi plang viitorul, amintindu-mi de trecut. Ma doare iar...Si stiu ca si tu stai undeva cu genunchii stransi la piept, fredonand trist melodia noastra. Si stiu ca ai vrea sa te intorci la mine...dar nu-i asa ca nu putem avea intotdeauna tot ce ne dorim?

Bate vantul, iar toamna pandeste pe la colturile blocurilor. In suflet se-nfiripa o dorinta acuta de moarte. Ma sperie realitatea pentru ca pot sa o controlez si nici macar nu stiu cum. Oamenii se ciocnesc pe strazi, nepasatori. Casele reci scot tipete mute. Durerea picteaza asfaltul, iar frunzele stacojii care incep sa cada sunt doar gravuri ale mortii.

Disperare...O usa inchisa, jaluzele trase si vis. Sunete melodice care se pierd la capatul iluziilor. Singură acum, dupa mult timp, simtind tristetea prinzandu-ma in gheare de metal. Cerul negru plange visul amortit. Oare unde am pierdut fericirea... Lacrimi de sticla imi ranesc obrazul si lichidul rosu curge, cautand o cale spre mormant. Imi privesc reflectia in cioburile mici si tot ce vad e un strain care rade degajat. Dorinte vechi ce mi-au incalzit trupul in fiecare seara din an, iluzii sparte din care s-a scurs toata speranta ca dintr-un balon rosu plin cu apa colorata.

Ma simt zguduita de socuri electrice pentru ca imi pierd gandurile printre crapaturi de asfalt. Mizeria din suflet imi zgarie inima si iarasi simt mirosul de sange proaspat. Un strigat ragusit spre infinit, apoi cad. Cu fiecare pas greoi pe care incerc sa-l fac, o durere ascutita imi strabate genunchiul si tip. Privirea mi se intuneca si cad din nou. Intunericul ma orbeste, iar durerea imi provoaca greata. Incerc sa ma ridic, simtind izul de putred intepandu-mi narile. Durerea din genunchi revine. Imi adun toata forta ramasa si reusesc sa ma ridic in picioare cu un alt strigat chinuit. Incep sa merg cu pasi mici, clatinandu-ma, incerc sa-mi mentin echilibrul, dar parca pamantul ma vrea langa el. Inca un pas si ma prabusesc din nou cu o bufnitura adanca. Inchid ochii si simt un os trosnind, apoi un alt val de durere ma loveste cu putere in brat. Fata mi se acopera cu o sudoare rece, iar picaturile sarate imi umezesc buzele crapate de sete. Fara un pic de forta, raman ghemuita pe pamantul rece. Plang, iar lacrimile calde imi spala obrajii murdari. Intunericul imi patrunde in suflet si inchid ochii, dar il regasesc deja in interiorul meu distrugand toate urmele de fericire si speranta. Stiu ca o parte din mine a murit. Stiu ca am ajuns la rascruce de drumuri, iar acum imi astept demonul ce nu va mai veni niciodata...Singuratatea nu-i decat un alt paradis negru.

Signed by Peace

publicat de Zdruncinatii @ 03:37