Un blog despre oameni, cu oameni

Departari

A mai apus o data soarele si totusi luna s-a ascuns. Am cautat-o printre frunze moarte, dar n-am putut sa o gasesc. Toamna se-asterne lacrimand, cu valuri de speranta franta, iar eu nu mai pot sa rostesc niciun cuvant. Privirea ei rece se revarsa peste toata suflarea inghetand inimile ranite. Nici nu mai curge sange. E doar vantul amortit ce bantuie pe strazi murdare.

Nu inteleg nimic. Nu inteleg soaptele noptii, nici surasul zorilor de zi. Nu mai inteleg lumea. Sunt departari pe care nu le pot strabate singura si totusi, nu-i nimeni sa ma-ndrume...Te-am vazut de-atatea ori plecand, venind, fara sa uit vreodata ce insemni tu. Si de atatea ori am asteptat trenuri in gari, dar niciodata nu mi-am dorit sa vina mai repede asa cum se intampla acum. Ce-nseamna departarea...

Odata cu drumul, calc pietre sfaramate de caldura. Trosnesc sub pasii mei cu-n sunet surd ce ma-nfioara pentru o secunda. De unde vii mereu? Ma iei timid de mana si trenul pleaca-n urma ta, iar tu ramai...ramai si ma iubesti. Stii ca m-am intrebat odata unde esti, de ce nu vii? Nu mi-au raspuns nici stelele, crezand ca e mai bine sa nu stiu. Si tu erai aici. Dar trenul pleaca iar. Asculta! Te cheama...mana ta calda se desprinde de a mea si urci scarile inalte, iar eu imi plec privirea pe pavaj. Prin crapaturile subtiri vad praful dansand in cercuri. El canta, dar muzica e muta. Inspir acelasi fum otravitor si sper ca n-o sa uiti de mine.

Te mai intorci o data. Povestea se repeta la infinit, de fiecare data insa, e mai frumoasa. Un sentiment plin de voluptate umple nesfarsitul aer dintre noi, iar sufletu-mi infometat se-nfrupta din el de parca ai fi chiar tu :(! O banca-n parc zambeste cand ne vede iar de mana. Iar frunzele mai numara o luna...un anotimp...si-si canta triste melodia in timp ce luneca zambind spre necunoscut.

De unde-ai aparut? Si unde pleci? E-atat de dulce departarea, atat de-amara asteptarea...si totusi, nu ma uiti. Sunt lacrimi care curg la miezul noptii si ud-o perna de culoare roz. Ce daca-i roz? Obrazul inca se mai umezeste, brazdat de-atatea rauri nesecate in care sta scrisa suferinta. Mi-e dor...de-atatea ori mi-e dor de-o sarutare...de-atatea ori suspin dupa imbratisare. Si vii...imi cauti trupul fara sa-l gasesti si doar cand il atingi realizezi ca sunt tot eu, sunt tot a ta...

A mai trecut o zi spre infinit. Iar soarele-a apus. Ce rost mai are sa suspin cand stiu ca nu te-ntorci acum? Traiesc din amintirea ultimei intalniri...cum m-ai privit cu ochi incarcati de dorinta, cum ti-ai lipit buzele fragede de ale mele, cum le-ai muscat cu pofta si-apoi le-ai mangaiat cu limba calda. M-ai strans in brate si trupul tau mi-a oferit caldura. Ti-ai plimbat degetele pe obrazul meu inrosit de emotie si apoi m-ai alintat ca pe un copil prostut. Si-am fost un copil. Si sunt si astazi tot la fel. Si nici n-o sa ma schimb, fiindc-as fi pierduta fara tine. Ce-nseamna spatiul...ce-nseamna universul cand toate sunt lucruri atat de mici pe langa tot ceea ce insemni tu...

Asculti? Trenul pleaca! Nu...nu din nou :(. Ramai cu mine! De ce te-ndepartezi? Ma doare cand te vad plecand...de ce ma chinui? De ce e departarea atat de grea...Mai curge-o lacrima, rasuflu greu de parca plumbul imi apasa sufletul ravasit. Te iubesc!!! Strig fara rost, prabusindu-ma pe pavajul vechi, fiindca esti prea departe ca sa ma mai poti auzi acum...Dar te iubesc si te astept, asa cum ti-am promis, iubitule!

Signed Dilaria Goras (Anca Grig.)

publicat de Zdruncinatii @ 13:17